Departe, cât mai departe de tine! Nu strică din când în când un astfel de exercițiu! Pentru a vedea cât de mic ești, așa, ca o cură de sine! Un zbor într-o aripă, pentru a (re)găsi echilibrul.
Unii spun că ar fi doar expresia entuziasmului și freneziei adolescentine, ca în Anglia, alții cred că e vorba de simpla înzestrare naturală, așa, ca în Africa sau țările Nordului. Mulți sunt convinși că nu poate fi altceva decât voință simplă și seriozitate burgheză, ca în cazul nemților, sau bucurie și spectacol, ca la brazilieni.
Toti au dreptate, dar... fotbalul e altceva. Italia îi vorbește iar limba, deși la startul Euro nimeni nu o "bifa" între favoritele turneului. Când lumea îi cânta prohodul, cu un campionat intern în cădere liberă de ani buni, cu un Serie A ros de corupție, Squadra se aliniază iar la startul semifinalelor.
Cercetătorii americani au descoperit că, pe timp de criză, mingea se face pătrată! Știți știrile alea cretine care anunță apucături tâmpe, plătite cu averi uriașe? Așa își vestesc italienii victoriile în fotbal: șochează pe toată lumea, deși nu mai surprind pe nimeni! Englezii au fost "la primire" de data asta.
Despre Spania, nimic. Perfecțiunea e trecătoare și pe stadioane.
Italia 90 îmi deschide albumul cu amintiri din fotbal! Mulţi proclamau atunci moartea "regelui". Un joc urât, aflat însă la mare preţ. Poate şi pentru că venea în lumina libertăţii abia gustate. Maradona, Hagi, Caniggia, Schillaci, Baggio, Matthaus, Makanaky, Roger Milla! Notti Magiche, Gianna Nannini. Ce viaţă! Ciao!
Am rămas ancorat în lumea aia, în fotbalul ăla! Nu-mi place Euro 2012, cum nu m-a dat pe spate nici Mondialul din Africa de Sud.
Fotbalul e o metaforă a vieţii, spun mulţi 'conservatori', care refuză să vadă în JOC altceva decât singurul sport care poate fi povestit. Iar cum viaţa pare tot mai standardizată, fotbalul nu poate ieşi din rând. Nu MAI poate.
Fotbalişti care aleargă bezmetic, joc fără lumină, fără orizont, suporteri care au uitat să cânte. Mi se face dor până şi de bufonul Gascoigne când îl văd pe Ronaldo. Un meci a devenit o şedinţă foto de 90 de minute, întreruptă de câteva mesaje postate pe Twitter.
Pe sub fuste, printre picioare, peste pantofi şi şlapi îşi face loc un cerşetor. Are legată de gât un fel de lădiţă. Vinde şi el ceva. I se răspunde cu indiferenţă! Combinată cu cinism. "Mizerabilul ăsta câştigă mai mult decât un om onorabil"
"Avem faşe elastice! Cotiere pentru mâini şi picioare!" Se târăşte în patru labe pe sub graba noastră.
Apoi coboară, se ridică şi ne face cu mâna! Sau cu piciorul! Cotierele îi atârnă agăţate cumva de călcâiul lui Ahile. Râde.
Nu-mi plac bonurile de lectură. Prefer să îmi găsesc singur cărţile, chiar cu riscul de a înghiţi multă maculatură. Aşa că trebuie să caut, la fel cum îmi caut şi tovaraşii prin viaţă.
Problema e că nu-mi plac nici târgurile de carte. Am lăsat în cele din urmă de la mine şi am mers să luăm ceva "prospături". "Prins" nu m-a mai prins la a doua lectură, deşi chiar mi-a plăcut cartea atunci când l-am descoperit pe Petru Popescu. Scăparea? Drum liber spre Bookfest!
Una bucată Mario Vargas Llosa. Povestaşul! Sper să fie în acelaşi stil contrapunctat şi ironic, care m-a atras la peruan. Trag nădejde să fie adevărată şi mica recomandare de pe copertă: Povestaşul aduce cu Mătuşa Julia şi condeierul, favorita mea dintre cărţile lui Llosa.
A doua bucată Adolfo Bioy Casares. Dintr-o altă lume! O relaţie la început.
Principesa Margareta a României, Cartea regală de bucate, Editura Curtea Veche. Un om aşa distins şi nobil nu are cum să găteasca altfel. Chiar suntem curioşi.
La final un Orhan Pamuk. Nu a fost să fie nici Mă numesc roşu, nici Cartea neagră, nici Fortăreaţa albă, cele trei "culori" pe care le-am vrut la început. Țineam să îmi iau un Pamuk, să nu fugă de mine, aşa cum au fugit şi alţii. Mi s-a întâmplat şi cu ceva filme, să vreau să le văd şi să nu reuşesc, chiar după mai multe încercări. Aşa că... am ales Viaţa cea nouă.
Patria e colecția surprizelor cu fotbaliștii de la națională, spunea cândva Emir Kusturica. Hagi nu a ajuns președinte, așa cum scandau suporterii de la Universitate, dar a fost rege! Și nu doar peste inimile noastre de români microbiști, ci ale milioanelor de fani din toată lumea. Iar când "creierul" celei mai bune echipe din istoria fotbalului are așa amintiri...
Vorbele sunt de prisos. Iată mai jos declarația lui Xavi Hernandez (Barcelona), dată celor de la El Pais:
"De când eram mic, eram aşa. Făceam colecţie de stickere. Acum câteva zile, datorită impresarului meu, Ivan Corrteja, Panini mi-a dăruit albumele din sezoanele 73-74. Carmelo, fotograful naţionalei, mi-a zis că dacă îmi plac există o posibilitate să facă rost de ele. Aşa că le mulţumesc celor de la Panini.
De când eram copil eram fascinat de fotbal. Ce mi-a rămas cel mai proaspăt în memorie e entuziasmul cu care aşteptam Mondialul. Îmi aduc aminte perfect de colecţia de stickere din '94 şi, mai ales, nu mă întreba de ce, de românii Prunea, Răducioiu, Prodan, Hagi, Munteanu, Popescu. La fel, mi-aduc aminte de Bulgaria cu Stoichkov, Letko, Iordanov, Balakov, Penev. Făceam albume pe ţări şi le numeam <Jucători celebri din lume>. Iar, la final, alegeam "11"-le perfect: Schmeichel, Cafu, Maldini, Baresi şi mai ştiu eu cine... Doamne, cât îmi mai plăcea! Acum mă întreb: mai sunt oare copii care fac asta?"
Nu știu de ce, dar am tot avut impresia pe parcursul filmului că acțiunea se desfășoară cândva toamna. Nu, în Nuovo Cinema Paradiso nu este vorba de iubire, așa cum este prezentată și promovată pelicula! Nu e vorba de iubire în ACEL sens, dar e totuși dragoste adevărată. Prietenia lui Alfredo cu puștiul și pasiunea lui Toto pentru cinema nu pot fi altceva.
Nostalgie. Gnostos algia, durerea întoarcerii, fuga de soartă și fuga spre destin, ruptură și împlinire, apoi revenirea ca închidere a cercului. Drumul lui Toto în viață aduce cumva cu drumul lui Făt-Frumos din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte către grădinile vieții. Doar că tovarășul de drum din basm, calul năzdrăvan este înlocuit aici cu un prietenul Alfredo. Iar palma morții de la sfârșitul poveștii este înlocuită cu sărutul morții în cadrele de sfârșit ale filmului.
Paradisul nu e după colț în fimul lui Giuseppe Tornatore, ci la celălalt capăt al firului de telefon.
