The Straight Story - O poveste simplă şi fără "macrameuri"

Dacă vrei să faci un film bun, atunci trebuie să găseşti un drum de parcurs. Iar dacă în spatele peliculei este şi o poveste adevărată, atunci succesul este asigurat.

The Straight Story (1999) este povestea unui bătrân de 73 de ani care nu şi-a mai văzut fratele de mai bine de un deceniu. O veste despre starea de sănătate a lui Lyle îl pune pe drumuri, în speranţa că va reuşi împăcarea după atâta înstrăinare. Cum bătranul, fost "actor" în debarcarea din Normandia, are problemele cu văzul, nu are nici posibilitatea de a şofa. Iar personalitatea şi orgoliul nu-i permit nici să se lase condus. Alege să parcurgă drumul de 400 de kilometri călare pe maşina de tuns iarba.

"Când copiii mei erau mici, obişnuiam să am un joc cu ei. Îi dădeam fiecăruia câte un băţ şi spuneam: rupe-l! Bineînţeles că puteau, era uşor. Apoi le spuneam: legaţi-le împreună şi încercaţi să le rupeţi. Bineînţeles că nu puteau. Apoi le spuneam: copii, asta e familia"

Povestea lui Alvin Straight se desfăşoară în 1994, pe drum, între localităţile americane Laurens (Iowa) şi Mount Zion (Wisconsin). E simplă, cinstită, cu miez, fără macrameuri. Straight.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Barbarii - Alessandro Baricco, despre mutanţii din noi

Baricco este urmaşul lui Gianni Vattimo (filosof, autor şi politician italian - a scris despre gândirea slabă şi post-gândire), sub îndrumarea căruia şi-a dat licenţa în filosofie. Dar l-aş lega mai curând de celălat precursor al său, Giovanni Sartori, autorul celebrei Homo Videns, imbecilizarea prin televiziune.

"Barbarii" lui Baricco nu sunt un pericol din afara noastră, ci sunt chiar înăuntrul nostru. Pentru că noi nu mai suntem homo sapiens, ci mutanţi rezultaţi din "lucrarea" internetului şi a imperiului Google. 

Baricco se apleacă asupra a trei subiecte de interes comun pentru a-şi dovedi teoria: vinul, fotbalul, cartea. Prin ele reuşeşte să evidenţieze mutaţia pe care o suportă omul modern, "branhiile" care ne-au crescut în spatele urechilor. "Suprafaţa în locul profunzimii, viteza în locul reflecţiei, secvenţele în locul analizei, surfingul în locul aprofundării, comunicarea în locul expresiei, multi-tasking-ul în locul specializării, plăcerea în locul efortului...", iată în ce constă invazia barbarilor. 

Dacă încă nu v-a dat de gândit, iată încă un motiv: nimeni nu scapă! "Fiecare din noi stă unde stau toţi, în singurul loc care există, înlăuntrul curentului mutaţiei, unde ceea ce ne este cunoscut numim civilizaţie, iar ceea ce încă nu are nume, barbarie".

Alessandro Baricco - Barbarii, eseu despre mutaţie, 2006. Versiunea românească, Humanitas, 2009.

Awakenings: Revenirea la viaţă - Mesia de la Pavilionul 5

A revenit la viaţă după 20 de ani în care a fost prizonierul propriului corp. O boală cumplită l-a aruncat într-o stare fără speranţă - catatonie, un fel de "statuile", jocul din copilăria fiecăruia. Îl cheamă Leonardo şi a fost Mesia de la pavilionul 5. Şi-a exprimat gândurile şi trăirile după 20 de ani de tăcere, dar de fapt el a fost cel care i-a readus la viaţă pe cei "vii" şi normali. A existat în realitate şi a rămas în istorie graţie lui Oliver Sacks, doctorul şi scriitorul acestei poveşti.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Filmul, făcut în 1990, îl are pe Robert de Niro în zilele lui de graţie. Awakenings: Revenirea la viaţă, despre lucrurile simple pe care ni le reamintim doar atunci când nimic nu mai pare simplu.

''De Usuahia a la Quiaca'' - ritmuri de pace și idealuri revoluționare

Am rămas în cap cu piesa asta, după ce am văzut Diarios de motocicleta.

E compusă de argentinianul Gustavo Santaolalla, recompensat cu Oscar de două ori: în 2006, pentru coloana sonoră a filmului Brokeback Mountain și în 2007, pentru soundtrack-ul din Babel. Tot el a compus soundtrack-uri pentru Into the wild, 21 Grams, Amores Perros sau Biutiful.

''Diarios de Motocicleta'' are un Oscar pentru cel mai bun cântec original: Al otro lado del Rio, compus de Jorje Drexler.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Diarios de motocicleta - Cum s-a născut idolul rebelilor de pretutindeni

Pe vremea în care Jack Kerouac îşi "cocea" cartea care avea să devină Biblia Generaţiei Beat şi a marii "vagabonţeli" din America - "Pe drum", ceva mai la sud începea aventura altor doi eroi. Debutul anilor 50 l-a găsit pe Ernesto Guevara de la Serna în plină tinereţe (23 de ani) şi dornic de aventuri.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Cel care avea să ajungă mai târziu Marele Che şi idolul tututor rebelilor, cu sau fără cauză, pleacă într-o "expediţie" de 8000 de kilometri prin America de Sud, împreună cu prietenul lui. Toată aventura era plănuită să se desfăşoare călare pe un bătrân motor botezat "Poderosa". Un fel de Rosinanta a la Don Quijote.

Dincolo de aventura şi întâmplările prin care trec cei doi temerari, rămâne drumul. Este ocazia cu care s-a născut Che Guevara, viitorul revoluţionar. Dovadă stă jurnalul ţinut de Il Che în 1952.

Filmul turnat în 2004 este realizat chiar pe baza acestui Diarios de motocicleta. Un argument în plus, dacă v-am făcut curioşi: are şi un Oscar.

Prăjitură cu biscuiţi şi gust din copilărie

În fiecare an, de sărbători, tortul de biscuiți era nelipsit din meniu. Veneam de la colindat cu traista plină cu biscuiți și știa mami cum să îi transforme în cea mai bună, cremoasă, pufoasă și aromată prăjitură.

Așa că acum, ori de câte ori mi-e dor de gustul prăjiturilor din copilărie, știu ce am de facut. E o prăjitură ușoară și ușor de preparat, n-ai nevoie de multe ingrediente, e și moale și un pic crocantă, și dulce-acrișoară și ușor amăruie și nu te mai saturi odată ce-ai gustat.

În funcție de cât de mulți biscuiți aveți și cum îi așezați pe tavă, puteți face o prăjitură sau un tort în toată regula. Eu am ales de data asta, o simplă prăjitură, pentru care am folosit:

- 500 g de biscuiți

Pentru sirop:
- 3 linguri de zahăr
- esență de rom
- coajă de lămâie
- apă

Pentru cremă:
- 1 litru de lapte
- 8 linguri de făină
- 8 linguri de zahăr
- 3 gălbenușuri de ou
- 3 linguri cu vârf de margarină sau 100g de unt
- coajă de lămâie rasă
- cacao
- esență de rom

Pentru început, pregătesc siropul.

Biscuiții pot fi înmuiați în lapte cu vanilie sau sirop de la compot. Eu am făcut un sirop de zahăr ars. Am pus, într-o crăticioară pe foc, o lingură cu vârf de zahăr brut de trestie de zahăr, iar când a început să se topească, am adaugat apă şi încă două linguri de zahăr, apoi am amestecat până s-a topit zahărul. (Puteți pune oricât, în funcție de cât de dulce vreți să fie siropul.) Când clocotește, se adaugă esența de rom, apoi, se oprește focul. După ce siropul se mai răcește, se adaugă puțină coajă de lămâie rasă.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Între timp, pregătesc crema.

Laptele se pune la fiert, la bain-marie (într-o oală cu apă, se așează cea cu lapte).

Se adaugă zahărul și gălbenușurile, apoi cele 8 linguri de făină, pe rând, în ploaie și se amestecă încontinuu cu telul. Când începe să se îngroașe, se pune și margarina sau untul. (Dacă folosiți unt, puteți pune mai puțină făină. Untul o încheagă mai bine. Eu folosesc margarină pentru că iese crema mult mai fină și e mai puțin grasă decât untul).

Când e suficient de groasă, o împart în două. Într-una, adaug coajă de lămâie rasă şi un plic de zahăr vanilinat –şi am obţinut o delicioasă cremă de lapte cu lămâie - , iar în cealaltă jumătate, esenţă de rom şi cacao. (dacă vreţi o omogenizare perfectă a prafului de cacao în cremă, puneţi puţină cremă într-un vas mai mic – o cană de exemplu – şi apoi 2-3 linguri de cacao, după care amestecaţi.)

Biscuiţii sunt însiropaţi unul câte unul şi aşezaţi pe tavă.

Mie îmi place ca siropul să fie puţin călduţ, pentru că se însiropează mai repede. Oricum, nu îi las să se înmoaie complet, dacă vreau ca din loc, în loc, să se simtă şi unele bucăţi, uşor crocante. Se adaugă apoi un strat de cremă de lămâie, un strat de biscuiţi, unul de cremă de cacao, unul de biscuiţi, şi tot aşa, până se termină biscuiţii.

La final, ornaţi cum vă place. Mami presară pe deasupra nucă rasă, pe care o adaugă inclusiv în crema de cacao. Eu n-am avut, aşa că prăjitura a rămas simplă.

Se serveşte după ce stă cel puţin două ore la frigider. O puteţi tăia sub formă de pătrat, dreptunghi sau chiar cu paharul. Cum vă place. Oricum, la final, sigur o să vă lingeţi pe degete.

Minunea de la Berna - renaşterea unei naţiuni

Nu-i lua de sus pe nemţi nici când sunt la pământ este o vorbă pe care ungurii au ignorat-o în 1954. Şi s-au "ars" atunci când lumea le era mai dragă. Germania se "aduna" după Al Doilea Război Mondial. O ţară devastată, pustiită, deprimată. Şi, ca în poveştile frumoase, un turneu de fotbal. Campionatul Mondial ajungea la a cincea ediţie, cu Elveţia ţară gazdă.

Germania începe cu o victorie lejeră în fata turcilor, dar şocul a venit în al doilea meci al grupei. O naţională legendară a Ungariei, neînvinsă de patru ani, nu le-a dat nicio şansă nemţilor. 8-3 şi întreaga naţiune germană era iar trimisă în braţele deznădejdii.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Povestea nu este doar despre fotbal, ci şi despre renaşterea unei naţiuni. Iar când vine vorba de Germania, ştim prea bine ce urmează. Victorii pe linie cu Turcia, Iugoslavia şi Austria şi finala de vis în faţa coşmarului maghiar. Starurile Puskas, Kocsis şi Hidegkuti sunt îngenuncheate într-un meci care a rămas în istorie ca "Minunea de la Berna". Rahn şi ceilalţi eroi ai Germaniei au produs un adevărat val de entuziasm în ţară. Minunea din fotbal a avut efecte şi în viaţa de zi cu zi.

Das Wunder von Bern (2003) - un film nu doar despre fotbal, bine făcut şi care ar prinde bine şi pe malurile Dâmboviţei.

Campionatul Mondial din Elveţia 1954 a fost primul turneu final televizat.

Secretul găluştelor pufoase

Vara sau iarna, o supă cu găluște te pune imediat pe picioare. Și se face și repede.

Nu mi-au ieșit din prima găluște pufoase. Îmi amintesc că mi-a pierit pofta de mâncare, când am gustat din primele... „ghiulele” din supă. Erau tari la mijloc. Dar mi-am învățat lecția. De fiecare dată respect aceiași pași. Și ies pufoase-pufoase, fără să le adaug ulei sau praf de copt, cum am mai citit pe site-urile cu reţete.

De regulă, folosesc la supă, 3 ouă de găină sau 10 de prepeliță.

- Separ albușurile de gălbenuș și le bat spumă cu un praf de sare. Amestec apoi până se omogenizează și gălbenușurile. Dar nu separarea e atât de importantă, ci ca ouăle să fie bine bătute. Puteţi folosi mixerul 1-2 minute şi nu mai e nevoie de separarea albuşului de gălbenuş. 

- Adaug grișul...cam 5-6 linguri cu vârf. ( 2 linguri cu vârf de griş pentru fiecare ou de găină folosit). Amestec cu furculița după fiecare lingură de griș adăugată. E important ca aluatul să fie moale, dar să nu curgă. Trebuie să fie un pic mai tare decât compoziția pentru chec.

- Foarte important!!!
Aluatul nu trebuie lăsat deoparte, ci adăugat cu lingura în supă, imediat după omogenizare.
Supa nu trebuie să fie clocotindă când se adaugă găluștele. Ies pufoase când focul e mic. Dacă începe să clocotească, puteți da oala cu supă deoparte pentru 1-2 minute. Sau puteți adăuga, din când în când, cu lingurița, puțină apă rece deasupra găluștelor.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Pentru supa cu găluște, eu folosesc:

- piept de curcan

- 3-4 morcovi

- 3-4 cepe

- un păstârnac, o rădăcină de pătrunjel, țelină

- 10 ouă de prepeliță

- griș

- piper

- pătrunjel frunze

Pieptul de curcan tăiat cubulețe se pune la fiert în apă rece.

Separat, se fierb legumele: ceapa se pune întreagă, iar morcovii și albitura, tăiate rondele. Când carnea pusă la fiert dă în clocot se înlătură spuma, apoi se adaugă peste legume. Se adaugă un praf de sare și, dacă vă place, puțin Delikat. Când carnea și legumele s-au fiert, se pun găluștele, după cum am prezentat mai sus.

La final, se adaugă câteva bobițe de piper și pătrunjel verde tocat. Se servește caldă. Și e așa de bună! E nemaipomenită şi pentru cei care au probleme cu colesterolul.

Să aveți poftă!

"Pe dealurile Manciuriei', poate cel mai frumos vals rusesc

E unul dintre cele mai populare cântece rusești. L-am descoperit într-un film de excepție: Urga, al lui Nikhita Mikhalkov, lansat în 1991.

Valsul e compus de un militar rus, Ilia Alexeevici Șatrov, în 1906. Și cred eu că poate sta foarte bine alături de valsurile compuse de Ceaicovski sau Dmitri Șostakovici.

Inititulat inițial Regimentul Mokshanski pe dealurile Manciuriei, valsul are, în prezent, mii de variante. Mulți spun că a devenit celebru după ce a fost adaptat pentru coloana sonoră a filmului Onegin (1999), ecranizare a unei nuvele a lui Pușkin, cu Ralph Fiennes și Liv Tyler.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook