Oraşul de turtă dulce, ultimul mit

Sibiu. Cu toții avem micile noastre dorințe, pe care le vrem la un moment dat ieșite cumva dintr-un sertăraș al vieții, spre surprinderea și contrarierea noastră. Așa, ca un săpun uitat demult între hainele dintr-un dulap.

Așa a fost Sibiul pentru mine. Am sperat că, lăsându-l în urma locurilor pe care aveam să le descopăr, mă va surprinde și îmi va deschide în sfârșit poarta unei aşezări pe care să o pot numi oraș. Am sperat, dar nu am crezut, așa cum nu cred că România are un oraș în adevăratul sens al cuvântului: o cetate, un burg.

Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook

Bucureștiul nu e decât o curvă, pe care o uiți imediat după ce te-ai folosit de ea. Priviți-l cât e de trist în vacanțe sau în zilele frumoase de week-end! Un sat mai mare... Am lăsat la urmă Hermannstadt-ul, sperând că tradiția sa germanică îmi va dezvălui ceva din acel spirit citadin, protestant, de ruptura și nu de continuitate, de proiect și nu de firesc, de spirit și nu de suflet, de joc și nu de joacă, de urban și nu de rustic.

M-am înșelat, iar tot ce am descoperit a fost un loc fardat ca o domnișoară plecată la oraș în prima ei zi de liceu, o localitate ca o casă în care stăpâna a făcut curățenie în pripă, special pentru vizita soacrei. Turme de turiști gălăgioși, mame plimbându-și odraslele, tați plimbându-și ochii pe ceva "prospături", bătrânei și babe cochete, porumbei și chibiți, microbiști de provincie și o fântână mândră ca un ciuf în fruntea unui caniș. Un oraș de turtă dulce.

Ne-am plimbat până am amețit între Piața Mică și Piața Mare, așteptând ca la un moment dat să ne sară în drum turtița fermecată, fugită din vitrina unui patiser saș și cu nevasta lui româncă și zdrahoancă pe urme.

Înapoi la București, orașul uitării de sine.