sâmbătă, 29 decembrie 2012

Kon-Tiki: 8000 de kilometri de moarte, 101 zile de viaţă



Thor Heyerdahl visează. Împotriva oamenilor de ştiinţă şi a lumii întregi, norvegianul speră să traverseze Pacificul pentru a susţine o idee în care nimeni nu crede. Exploratorul are alături alţi cinci temerari şi o plută pe care îşi trăieşte odiseea. Din Peru până în Polinezia, 8000 de kilometri şi 101 zile. În final, Thor revine cu picioarele pe pământ. La propriu.
Filmul e inspirat din fapte reale. Convins de legendele şi credinţele unui localnic din Polinezia, Thor Heyerdahl vrea să răstoarne cunoştinţele lumii ştiinţifice şi să arate că polinezienii sunt urmaşii incaşilor (populaţia precolumbiană din Peru) şi nu ai asiaticilor, aşa cum se credea. Pentru asta are nevoie să traverseze Pacificul în condiţii asemănătoare vechilor sud-americani. Aventura lui este filmată, documentarul chiar a câştigat Oscarul în 1951. Filmul de azi reface "filmul" din anii 40. Te ţine cu sufletul la gură. Respiri odată cu eroii şi te temi în acelaşi timp. Tensiunea este gradată excelent, nu ai timp de respiro.

"Există cercetari care nu pot fi făcute dinapoia unui birou, nici de un comitet de specialişti. O civilizaţie veche de 1500 de ani a avut cunoştinţele necesare să navigheze pe o plută de lemn mai bine de 8000 de kilometri. Şi noi, cei de azi, ne ghidăm după aceleaşi stele ca şi ei.(...) Parcă am fi  ultimii oameni de pe pământ. Şi poate că suntem."

marți, 18 decembrie 2012

Will - Puţin mai bine despre fotbal şi eroi













"Totul e fals. Biletele sunt false. Tatăl meu e fals. A spus că mă va lua cu el, apoi a murit. Şcoala naibii e falsă. Toţi sunt falşi. Au spus că vor avea grijă de mine pentru totdeauna, dar când ajungi prea mare, te aruncă în stradă. Întreaga lume e plină de minciuni şi înşelatorii! Dar eu, daca aş avea un bilet adevărat, ţi l-aş da ţie. Dar nu am un bilet adevărat. Pentru că sunt fals şi eu!"

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

Toate, dar absolut toate filmele despre fotbal pe care le-am văzut au fost jenante. Eşecuri ruşinoase. Will, în schimb, reuşeşte să se apropie de credibil. Povestea are ceva din naivitatea şi bucuria jocului, iar asta te determină să treci peste "accidentele" de parcurs.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Nuovomondo - cel mai urât vis frumos













Visezi la ziua când vei culege din grădina ta legume uriaşe? Visezi să curgă lapte şi miere pe toate drumurile, visezi  la cele mai frumoase femei?  Atunci visezi la Lumea nouă. Ia o piatră în gură şi încearcă-ţi şansa. Nuovomondo - cel mai urât vis frumos.

Nuovomondo (The Golden Door) - 2006. Scenariul şi regia -  Emanuele Crialese




miercuri, 21 noiembrie 2012

Urga: Ce a rămas din ultimul colţ de rai













Ce ai face dacă, într-o zi, te-ai trezi singur într-un pustiu necunoscut? Şi ce-ai gândi dacă tot ceea ce ai fi aşteptat să devină un coşmar, s-ar dovedi ultimul colţ de rai de pe pământul ăsta? Serendipity?

Spre aici şi-a îndreptat Dumnezeu degetul. Iar pentru mongoli, el se numeşte URGA!

"Ştii ce e aia o urga? O prăjină lungă, cu un lasou la capăt. Mongolii îşi prind caii şi oile cu ele. Şi, când fac dragoste în stepă, această urga o împlântă în pământ pentru a-i avertiza pe ceilalţi. Poate fi văzută din depărtare. Şi nimeni nu-i deranjează."
Urga e un fel de axis mundi. La final, din toată lumea noastră rămâne un furnal şi o benzinărie. Pentru cei care mai ştiu să aibă răbdare, pentru cei care mai ştiu să iubească lucrurile simple, filmul lui Nikita Mikhalkov nu poate fi decât o capodoperă. Şi un bun prilej de dor.

duminică, 4 noiembrie 2012

Cum să faci dintr-un concert o piesă de teatru: deziluzia Havasi!

Aşa cum am promis, am revenit. Nu aşa cum ne-am fi dorit, ci dezamăgiţi. De toţi banii. Sala Palatului a fost arhiplină, spectacolul a deziluzionat cumplit.


Am văzut oameni căscând, am văzut lume aplaudând de complezenţă şi am văzut un artist fără nerv şi fără chef de a se reinventa. Concertul ne-a fost anunţat ca un spectacol de sunet, lumină şi mişcare, dar a fost opusul unei seri pe care o aşteptam electrizantă. Melodii pe care le ştiam, cântate aşa cum le ştiam, dialog cu fanii făcut să fie, feed-back lipsă. Am simţit nevoia să ne ridicăm din scaune doar pe final şi doar pentru că ne amorţiseră fundurile.

Se spune despre Havasi că este cel mai rapid pianist din lume, dar când faci dintr-un concert de pian o piesă de teatru, rişti la final să obţii un mare căscat de plictis. Mare amorţeală!

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

miercuri, 17 octombrie 2012

Cred că e adevărat: Piţurcă n-a făcut "saltul"

Interesant, ar spune un jurnalist rămas subit fără idei. Drăguţ, ar exclama o tânără domnişoară, rămasă definitiv fără virgulă. "Câteodată trebuie să ajungi atât de sus, ca să îţi dai seama cât de mici suntem", s-a găsit să spună austriacul Felix, rămas inexplicabil fără instinct de conservare.

Inexplicabil am zis? Păi, cum altfel să 'decodezi' reacţia lui Piţurcă, nevoit să întrerupă şedinţa naţionalei pentru a urmări săritura de la 39 de Km?! Acel "cred că e adevărat" nu reprezintă doar reticenţa unui jucător obişnuit cu aporiile gândirii de casino, ci şi chintesenţa înţelepciunii naţionale. Deşi pare pretenţios, cum altfel să fii selecţioner într-o ţară cu veşnice aspiraţii europene, dar cu fatale nostalgii ale Fanarului, decât afişîndu-ţi perplexitatea în faţa unor asemenea fandacsii!

"Cred că a jucat şi puţin teatru", a întărit Piţi, dovedind că nu are de gând să piardă contactul cu pământul.

Cu picioarele pe pământ pare şi naţionala lui Grozav, în ciuda înfrângerii cu olandezii zburători. Pasa sinceră şi munca cinstită sunt atuurile unei echipe scăpate de snobismul generaţiei Mutu. La urma urmei, ca să ajungi să te lauzi că ai citit Dostoievski, trebuie să treci măcar prin "Învăţăturile lui Neagoe (Basarab) către fiul său Teodosie".

Nu-l cunosc pe omul Piţurcă şi nici nu sunt un fan al actualului selecţioner, dar îmi place munca lui. Ştiu că naţionala nu va rupe norii, dar am şi siguranţa că nu vom rămâne fără paraşută. Ca să-l parafrazez pe Piţurcă, asta e meseria lui! Atâta doar îi cerem: să mai joace şi el, din când în când, puţin teatru.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

joi, 6 septembrie 2012

Capriciul care te scapă de depresia post-vacanţă


















Nu-s deloc sofisticate, dimpotrivă! Sunt simple şi exact ce îţi trebuie ca să scapi de depresia primelor zile de după vacanţă. Un mic capriciu: găluştele cu prune.

Mi-am luat inima în dinţi şi am pornit spre Obor. Nu mai făcusem niciodată delicatesa -  cu înveliş pufos, parfumată şi zemoasă în interior – iar preţul prunişoarelor, 1,5 lei, mi-a făcut cu ochiul.

Am avut nevoie pentru prima mea încercare de:
- 1 kg de cartofi
- 20-25 de prune
- 4-5 linguriţe de zahăr (am folosit zahăr brun)
- 1 plic de zahăr vanilinat
- scorţişoară
- 2-3 ouă de găină (am folosit 6 ouă de prepeliţă)
- câteva linguri de făină

Se fierb cartofii în coajă, după ce în prealabil au fost spălaţi (eu arunc legumele întotdeauna în apa fierbinte). În apa clocotită, se adaugă şi un praf de sare. După ce s-au fiert, cartofii trebuie decojiţi, apoi zdrobiţi până arată ca un piure. Adaug ouăle şi amestec cu mixerul până când conţinutul se transformă într-o pastă fină. Pun zahărul, vanilia şi făina, apoi frământ bine aluatul.

Spăl prunele, le scot sâmburii, le dau prin scorţişoară şi le îmbrac în aluat, asemenea unor cocoloaşe.
Găluştele se aruncă apoi într-un vas cu apă clocotindă. Sunt gata când ies la suprafaţă. Le tăvălesc apoi printr-un amestec de zahăr şi pesmet. Şi gata!

Mulţi le preferă calde. Mie îmi plac reci, alături de un pahar cu apă. O nebunie!!

sâmbătă, 4 august 2012

Fingers-dovlecel, delicatesa de vară care nu-ţi mănâncă timpul

Crocanţi la exterior, moi în interior şi fără pic de ulei...înecaţi în sos gros de usturoi...mănânci până nu mai poţi. Şi se fac rapid.

Aveţi nevoie de:
- 3 dovlecei
- 300ml iaurt
- 50g caşcaval
- 5-6 linguri telemea rasă
- pesmet
- sare
- piper măcinat (opţional)

Dovleceii se spală bine, se curăţă de coajă şi se taie bastonaşe. Se aşează apoi pe un platou şi se presară cu sare. Trebuie să zacă acolo un sfert de oră, până iese apa din ei.

Între timp, porniţi cuptorul. ( Dacă nu e bine încins când puneţi dovlecelul, riscaţi să aveţi la final, în loc de crochete, dovlecel plutind într-o mare de caşcaval topit).

Caşcavalul şi telemeaua se dau prin răzătoarea mică şi se amestecă apoi cu pesmetul. Adăugaţi un praf de sare. (eventual şi piper sau alte mirodenii care vă plac pentru dovlecel).

Scurgeţi dovleceii de apă, îi daţi prin iaurt, apoi prin amestecul de pesmet şi caşcaval, după care îi aşezaţi în tava de cuptor. Eu n-am folosit nici hârtie de copt şi nici n-am uns tava cu ulei şi puteţi să faceţi la fel dacă aveţi o tavă neaderentă.

Băgaţi tava la cuptorul bine încins, la foc mare. Degeţelele de dovlecel sunt gata în 10-15 minute.

Se servesc călduţe, simple sau cu sos.
Cum nu prea mă dau în vânt după tzatziki, am făcut un sos de usturoi: din usturoi pisat, frecat cu un praf de sare, o lingură de ulei de măsline şi una de apă minerală, peste care se adaugă, la final, smântână sau iaurt. Depinde ce vă place mai mult şi de cât de gros vreţi să iasă sosul.

Scufundaţi în sos, dovleceii sunt nemaipomeniţi! Să aveţi poftă!


joi, 2 august 2012

Vremea cailor beţi: mitul unui Sisif ajuns la final











- Cum te cheamă?
- Amaneh.

- Și câţi ani ai?
- Mai puţini decât Madi.

- Madi cine e?
- Fratele meu. E handicapat. E mereu bolnav. Uite-l acolo! E singurul care are haina galbenă. Azi am fost cu el la doctor, la spital.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

- Ce face tatăl tău?
- Duce chestii. Pleacă în Irak cu măgarul încărcat cu marfă, o vinde şi aduce altceva.

- Ai o mamă?
- Nu. A murit când a născut-o pe sora mea. Rojine e mama noastră acum.

- Rojine cine e?
- Ea e sora mea. E mai mare.

- Şi Rojine e aici?
- Nu, e acasă. Are grijă de sora noastră mai mică. Acolo e Ayoub. Fratele meu mai mare.

- Câţi sunteţi?
- Trei surori şi doi fraţi.

- Păi, şi ce căutaţi?
- Înfăşurăm pachetele în hârtie de ziar. Eu şi Ayoub şi ceilalţi copii din sat. Venim aici aproape tot timpul.

- Unde e satul vostru?
- E departe, la graniţa cu Irakul.

Filmul lui Bahman Ghobadi îţi creează impresia unei mişcări continue, deşi e departe de a te abuza cu sunete, cadre, culori. Camera e în pantă, emoţiile sunt în fierbere, tensiunea e în urcare. A Time for Drunken Horses e scurt, condensat, sacadat, nervos. În ritmul cailor. O variantă modernă şi iraniană a mitului lui Sisif. Fără cadrul final, am fi într-o beţie a suferinţei şi a deznădejdii. Dincolo de sârma ghimpată se vede, însă, lumina.

miercuri, 1 august 2012

Cine e de vină pentru ultima descoperire a Americii?

Americanii-s vinovați: pentru încălzirea globală și specula cu pepenii de Dăbuleni, pentru că Pământul se rotește în jurul axei proprii și nu în jurul lui Mazăre de la Constanța, pentru explozia obezității la nivel mondial, ceea ce va duce la dispariția divelor care animă presa românească (asta e chiar grav!), pentru că ploaia nu mai vine nici de la Cluj, asa cum spuneau bunicii noștri (încă o țeapă dată regățenilor de către ardeleni) și pentru că România dispare încet, dar sigur, de pe harta gimnasticii mondiale (Nadia e acum doar o papușă!).

Iată însă ce a descoperit un tovarăș de viață tocmai în America... mă-sii! Oare ăștia sunt yankeii pe care i-au așteptat ai noștri cu ochii pe cer atâtea generații?

Newton și Leibniz stau frumos în rafturile unui supermarket. Scurt. Pe cale de consecință - nu-i așa? - așteptăm curând următoarele cadre cu titluri de exclusivitate națională: Simona Sensual (oare ce-o mai face?) mâncând un hot dog "Pe culmile disperării", Capatos hipnotizat de o buca de brânză "Sentimentul românesc al ființei", Mititelu de la Craiova tinând o cură cu menu-ul "Cum am devenit huligan" și Dinescu gătind o shaorma "Despre îngeri".

Iar ca tacâmul să fie complet, prima linie de lapte bătut Monada, doar la România TV, în direct și exclusiv, că doar trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Sencs, Livicu

vineri, 27 iulie 2012

GALERIE FOTO: Omul care şi-a desenat drumul pe cer

Povestea a început demult, prin anii 80. Îmi trăiam copilăria la Strejnicu, lângă Ploieşti, când bunicul mi-a ghicit fascinaţia pentru avioane, planoare şi paraşute. Mi-a povestit atunci întâmplarea care avea să-mi marcheze întrucâtva "zborul" meu ulterior.

Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook

Se făcea că o paraşută uriaşă căzuse, într-o zi mohorâtă, pe casa de chirpici a bătrânilor mei. Era gri şi murdară, nu colorată, aşa cum le ştiam eu. Speriat de pacoste, unchiul meu, tânăr şi în putere, s-a bătut cu namila ca s-o aducă pe cimentul din curtea mică, ce înconjura casa. Muncind din greu pentru a o împacheta, improvizând un cărucior legat de bicicletă, unchiul a şters urmele monstrului şi dus a fost.

Mai târziu, aveam să aflu că fusese doar o paraşută de probă şi că, din cauza condiţiilor meteo, aterizase pe casa noastră, la câţiva kilometri de câmpul de exerciţii al şcolii de aviaţie. Unchiul a înapoiat-o stăpânilor, dar monstrul îşi făcuse deja simţită prezenţa asupra mea. A fost mai ceva ca în revistele cu benzi desenate.

30 de ani mai târziu, nu ştiu prin ce minune, am ajuns la Bucharest International Air Show. Verdele şi iarba suatului de la Strejnicu a fost înlocuit cu betonul de la Romaero, pădurii de la capătul câmpului i-au luat locul casele oribile şi blocurile gri din Băneasa, dar nimic nu mi-a stricat bucuria. M-am trezit deodată repus în pielea copilului.

Spectacolul a fost de vis, zgomotul avioanelor un concert minunat. Lume multă şi parcă mai frumoasă decât în Bucureştiul zilnic. Am plecat apăsat ca la finalul unei poveşti. În urechi îmi sunau vorbele unui pui de om, lipit de mama lui la trecerea supersonicelor: "Mami, dar nu te doare inima?"


joi, 26 iulie 2012

Furtuna celui mai rapid pianist din lume!

Uite, că sunt şi colegii buni la ceva :) Nu ştiam de Havasi Balázs. Îmi asum, cum se spune, ignoranţa. Am dat repede un search pe google şi m-am pus la punct. Unele melodii de pe YouTube îmi sună cunoscut.


Nu îmi plac chestiile de "cel mai", "cea mai" când vine vorba de artă. Despre Havasi se spune însă că ar fi cel mai rapid pianist din lume. Şi când te gândeşti că are doar 36 de ani!

Va reveni la Bucureşti în toamnă. Cu siguranţă nu îl vom rata. Revenim şi noi cu impresii.

Mulţam, Valvis!




marți, 24 iulie 2012

Ce melodie ți se potrivește vara asta?
















Unii Vara nu dorm, pentru alții este o Endless Summer, mulți încearcă să Survival acestei vipii, iar câțiva au depus armele și sunt doar niște Dead men walking

Nu știu de ce, dar parcă vara asta îmi stă sub semnul melodiilor lui Ennio Morricone și, mai ales, al coloanei sonore din Nuovo Cinema Paradiso. De când am văzut și revăzut filmul, nostalgia acelei chitări nu-mi dă pace. 
Iar cel mai bun remediu pentru dușmanul comun din iulie îmi pare a fi un răcoritor concert de chitară al lui Pat Metheny. Jazz in Marciac, din 2003, e blând, simplu, genial și mereu așteptat, ca briza mării. 

Ție ce melodie ți se potrivește vara asta?

marți, 17 iulie 2012

Minunea din Kûsî Jî Dikarin Bifirin: țestoasele au început să zboare














L-am văzut, îmi amintesc, undeva prin toamna lui 2005. Tocmai câștigase nu știu ce premiu la Anonimul, în Deltă. Afară ploua cu galeata, mocănește, rece. M-am refugiat în Studio, pe Magheru. Aveam impresia că umezeala mă urmărește peste tot. Sala era plină ochi.

Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook

În film, parcă plouă mai abitir, deși acțiunea se desfășoară undeva la granița dintre Iraq și Turcia, în Kurdistan. Și, deodată, minunea! A apărut soarele! Am văzut pentru prima dată cum țestoasele pot zbura.

Titlul ales de regizorul Bahman Ghobadi este elocvent. Copii mutilați, suflete ciuntite, vieți distruse, disperare, oroare. Și, totuși, am reușit și să râd la filmul ăsta. Să râd cu poftă. Toată greutatea asta, lumea asta oribilă re-pusă în scenă imediat după căderea lui Saddam, s-a volatilizat.



duminică, 15 iulie 2012

Aşa scapi de vara toridă: secretul limonadei cu adevărat răcoritoare

Când canicula își face de cap, te-ai băga și în frigider, numai să te răcorești. Dar dacă acolo găsești un pahar cu limonadă rece?


Mie îmi place mult limonada cu mentă și ghimbir. Îi dă ghimbirul o aromă...

Limonada nu mai e doar dulce-acrișoară, devine mult mai concentrată, parfumată și ușor înțepătoare, ca să nu mai amintesc de proprietățile minune ale ghimbirului bun la orice. ( ajută digestia, dă poftă de mâncare, calmează durerile abdominale, te scapă de stările de greață sau vomă, de tuse și febră...etc)

Eu folosesc, de regulă:

- 4 lămâi bine coapte
- 3 lime zemoase
- 2 litri de apă plată sau minerală
- o lingurită de ghimbir ras
- frunze de mentă
- miere

Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook

Mai întâi, spăl lămâile, le tai în două și le storc. Păstrez jumătate de lămâie pentru decor. Pun sucul obținut într-un vas... La fel fac și cu cele 4 lime.
Adaug 2 litri de apă. Nu trebuie neapărat minerală, pentru că oricum ghimbirul o face ușor pișcătoare.
Curăț ghimbirul de coajă și îl dau prin răzătoarea mică. Nu îmi trebuie mai mult de o linguriță. Altfel, iese limonada amară.
La final, adaug mierea și câteva frunze de mentă zdrobite. Amestec bine până se topește mierea și se întrepătrund gusturile.

Poate fi lăsată 10 minute la frigider sau servită imediat, cu câteva feliuțe de lămâie și lime, 2-3 frunze de mentă și cuburi de gheață.