Vremea cailor beţi: mitul unui Sisif ajuns la final

- Cum te cheamă?
- Amaneh.

- Și câţi ani ai?
- Mai puţini decât Madi.

- Madi cine e?
- Fratele meu. E handicapat. E mereu bolnav. Uite-l acolo! E singurul care are haina galbenă. Azi am fost cu el la doctor, la spital.

Dacă îți plac articolele Cu Suflet, ne găsești și pe Facebook

- Ce face tatăl tău?
- Duce chestii. Pleacă în Irak cu măgarul încărcat cu marfă, o vinde şi aduce altceva.

- Ai o mamă?
- Nu. A murit când a născut-o pe sora mea. Rojine e mama noastră acum.

- Rojine cine e?
- Ea e sora mea. E mai mare.

- Şi Rojine e aici?
- Nu, e acasă. Are grijă de sora noastră mai mică. Acolo e Ayoub. Fratele meu mai mare.

- Câţi sunteţi?
- Trei surori şi doi fraţi.

- Păi, şi ce căutaţi?
- Înfăşurăm pachetele în hârtie de ziar. Eu şi Ayoub şi ceilalţi copii din sat. Venim aici aproape tot timpul.

- Unde e satul vostru?
- E departe, la graniţa cu Irakul.

Filmul lui Bahman Ghobadi îţi creează impresia unei mişcări continue, deşi e departe de a te abuza cu sunete, cadre, culori. Camera e în pantă, emoţiile sunt în fierbere, tensiunea e în urcare. A Time for Drunken Horses e scurt, condensat, sacadat, nervos. În ritmul cailor. O variantă modernă şi iraniană a mitului lui Sisif. Fără cadrul final, am fi într-o beţie a suferinţei şi a deznădejdii. Dincolo de sârma ghimpată se vede, însă, lumina.