L-am văzut, îmi amintesc, undeva prin toamna lui 2005. Tocmai câștigase nu știu ce premiu la Anonimul, în Deltă. Afară ploua cu galeata, mocănește, rece. M-am refugiat în Studio, pe Magheru. Aveam impresia că umezeala mă urmărește peste tot. Sala era plină ochi.
Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook
În film, parcă plouă mai abitir, deși acțiunea se desfășoară undeva la granița dintre Iraq și Turcia, în Kurdistan. Și, deodată, minunea! A apărut soarele! Am văzut pentru prima dată cum țestoasele pot zbura.
Titlul ales de regizorul Bahman Ghobadi este elocvent. Copii mutilați, suflete ciuntite, vieți distruse, disperare, oroare. Și, totuși, am reușit și să râd la filmul ăsta. Să râd cu poftă. Toată greutatea asta, lumea asta oribilă re-pusă în scenă imediat după căderea lui Saddam, s-a volatilizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu