Ne-am înarmat cu răbdare şi, deşi reticenţi, am sperat să punem capăt seriei interminabile de filme neconvingătoare din ultima vreme, asta ca să nu fim prea duri. Bombardaţi cu reclame, incitaţi de cele 7 nominalizări la Globurile de Aur, am zis să vedem "primul mare film al anului", 12 ani de sclavie.
Tema - una la modă în ultimul timp, deşi ne întrebam ce ar mai putea fi spus convingător pe subiectul ăsta. Am avut dreptate: nimic nou. O poveste forţată, un personaj care nu reuşeşte să îşi apropie spectatorii, multe momente moarte, violenţă exagerată. Mania asta de a insista inutil pe scenele de cruzime vine de undeva de departe, de la Patimile lui Iisus al lui Mel Gibson. Prezenţa lui Brad Pitt, absolut banală şi facilă: o "nadă" ieftină care să ne aducă în cinematografe. Iar ca dezamăgirea să fie totală, regizorul Steve McQueen a pus cireaşa pe tort la final. Unul ratat şi necredibil. După 12 ani departe de soţie şi copii, după o viaţă de om de nedreptate, suferinţă şi aservire, personajul principal găseşte de cuviinţă să îşi întâmpine familia cu un discurs ridicol şi artificial. Am fi preferat o simplă îmbrăţişare.
12 ani de sclavie, mult zgomot pentru nimic. Sau, cum zice o vorbă de pe la noi, "la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu