GALERIE FOTO: Omul care şi-a desenat drumul pe cer

Povestea a început demult, prin anii 80. Îmi trăiam copilăria la Strejnicu, lângă Ploieşti, când bunicul mi-a ghicit fascinaţia pentru avioane, planoare şi paraşute. Mi-a povestit atunci întâmplarea care avea să-mi marcheze întrucâtva "zborul" meu ulterior.

Dacă îți plac articolele "Cu Suflet", ne găsești și pe Facebook

Se făcea că o paraşută uriaşă căzuse, într-o zi mohorâtă, pe casa de chirpici a bătrânilor mei. Era gri şi murdară, nu colorată, aşa cum le ştiam eu. Speriat de pacoste, unchiul meu, tânăr şi în putere, s-a bătut cu namila ca s-o aducă pe cimentul din curtea mică, ce înconjura casa. Muncind din greu pentru a o împacheta, improvizând un cărucior legat de bicicletă, unchiul a şters urmele monstrului şi dus a fost.

Mai târziu, aveam să aflu că fusese doar o paraşută de probă şi că, din cauza condiţiilor meteo, aterizase pe casa noastră, la câţiva kilometri de câmpul de exerciţii al şcolii de aviaţie. Unchiul a înapoiat-o stăpânilor, dar monstrul îşi făcuse deja simţită prezenţa asupra mea. A fost mai ceva ca în revistele cu benzi desenate.

30 de ani mai târziu, nu ştiu prin ce minune, am ajuns la Bucharest International Air Show. Verdele şi iarba suatului de la Strejnicu a fost înlocuit cu betonul de la Romaero, pădurii de la capătul câmpului i-au luat locul casele oribile şi blocurile gri din Băneasa, dar nimic nu mi-a stricat bucuria. M-am trezit deodată repus în pielea copilului.

Spectacolul a fost de vis, zgomotul avioanelor un concert minunat. Lume multă şi parcă mai frumoasă decât în Bucureştiul zilnic. Am plecat apăsat ca la finalul unei poveşti. În urechi îmi sunau vorbele unui pui de om, lipit de mama lui la trecerea supersonicelor: "Mami, dar nu te doare inima?"